Milioane de scuzeeeeeee!!!!!!!

Fetelor sincer imi pare rau ca a trecut atat de mult timp fara ca eu sa postez...dar, am avut o perioada foarte incarcata...examene, am fost la ai mei in Franta...stiu ca nu am nici o scuza, dar promit ca voi revenii cu capitole noi si foarte palpitante...sper...
Kisses...Oana.

Capitolul 13
Bella pov.


Imi plimbam privirea prin camera ce, pana acum trei zile, era locul meu fericit...asa il numeam...noi, eu si el, acum am ramas singura, pustiita si sfasiata in mii si mii de bucati, separate si ce nu-si pot gasii acum locul, si nici vointa de a mai forma un intreg.
Ma simt de parca o gaura adanca imi invadeaza trupul, un abis negru ma acapareaza, si in fiecare clipa scursa, pierd orice farama de speranta...legaturile mele cu lumea exterioara s-au naruit...AM MURIT, ODATA CU EL, ODATA CU INGERUL MEU...
Corpul imi devenise inert, ma miscam inainte si inapoi, cu bratele stranse in jurul genunchilor, nu gaseam nici o modalitate de a-mi infrana depresia, nu vroiam, ori nu puteam...nici eu nu stiu, sunt constienta doar de o realitate devenita insusi Infernul...realitatea mea, viata mea fara el, de acum inainte.
Stiam ca nu il pierdusem doar pe Ingerul meu, imi pierdusem speranta, visele...viitorul, propria-mi viata gravita in jurul lui Edward...si odata disparut Soarele, nimic nu-mi mai poate reda lumina...m-am lasat, voit, sa alunec in bratele durerii, a lacrimilor si al amintirilor, singurele ce-mi demonstrau ca totul a fost aievea, dar ca, acum castelul meu de cristal s-a sfaramat in mii de bucati...
- Edward, Edward, ce-mi faci acum? Cui ma lasi iubire?
Am strigat mangaind perna lui, era fina si imbibata cu parfumul dulce si suav al sau.
- Bella, vom merge impreuna mai departe. Vocea groasa a lui Emmet venea din dreptul usii, a pasit usor spre pat, inclinandu-se pentru a-mi saruta fruntea.

Nu erau multe de spus in afara de asta. Drama pe care am trait-o amandoi ne omora din interior in exterior. M-am afundat in bratele sale, dorindu-mi sa scap de aceasta lume, sa uit de tot...sa mor, sa fiu din nou a lui. Dar, chiar si asa traiesc, durerea sufleteasca nu imi poate garanta moartea, dar clipa de clipa o voi implora...in schimbul unui suflet viu, dar sfasiat.

Am stat ore intregi in bratele lui Emm, nu aveam nici o dorinta de a face altceva. Ma luptam cu valurile de amintiri ce amenintau ca ma vor distruge, dar imbratisarea puternica a fratelui meu, imi amintea ca nu puteam sa las intunericul sa o faca. Edward a luat cu el cele mai pretioase lucruri din viata din mea, totul din mine...dar, mai erau motive, sentimente, pentru care trebuie sa raman la suprafata.

Am avut dorinta, de a ma uni cu el. Intr-un moment de durere absoluta, clipa cand m-am trezit pe patul de spital si am aflat ca au plecat, ca Edward murise si l-au dus departe pentru a-l inmormanta, mi-am dorit sa scap de toate aceste lucruri, mi-am dorit sa mor...dar atunci l-am vazut pe Emmet, distrus si el de plecarea lui Rosalie, pe tata ducand-o in bratele sale pe mama ce plangea, parintii nostrii erau pierduti in aceeasi suferinta, in acelasi chin, ca si noi...atunci, am inteles totul. Edward a fost viata mea, iubirea mea, dar nu imi pot parasi familia, nici nu vreau sa o fac.
Inima mea a fost distrusa, dar stiu ca a mai ramas ceva in pieptul meu. Percepeam bataile slabe, pulsul prin venele mele, dar, chiar si asa, nu sunt sigura ca mai exista ceva in mine care sa-mi aminteasca de vechea Bella...de mine insami.

Sase luni mai tarziu...

Nu imi amintesc nimic in afara de suferinta...

Cu toate astea, cu el sau fara, timpul a trecut. Dupa tot ceea ce a urmat, in ziua in care m-a parasit, inima mea s-a rupt, motivele pentru care am ales sa-mi continui viata au fost doar Emmet si parintii mei.
La cateva zile dupa moartea sa, am mers la cabana. Singura, nimeni nu a stiut. Aveam nevoie sa fiu acolo, unde m-am daruit lui pentru prima data.
Totul era intact, penele, hainele imprastiate pe jos, petalele uscate...paharele si sticla nedesfacuta de sampanie...totul, acoperit de un strat fin de praf.
M-am prabusit in fata semineului, si am lasat lacrimile sa evadeze...
Imi aminteam sarutarile, noptile de pasiune, visele noastre...
Imi aminteam de visele noastre...eu, imbracata in alb, iar el ma astepta zambind la altar, am visat ca terminam liceul, apoi colegiul impreuna, zile de Craciun impreuna si aniversarile familiei... viata ce am fi avut-o...
Atatea lucruri care nu s-au intamplat si nu se vor intampla niciodata.
Nu stiu cat am fost treaza sau am visat, mintea mea refuza sa accepte realitatea.
Emmet m-a gasit doua zile mai tarziu. Totul era atat de confuz: Renne, Charlie, doctori, Alice si Jazz, toate se invarteau in jurul meu ametitor, dar singurul lucru pe care il puteam rosti era “Edward nu mai e!”
Doua saptamani mai tarziu m-am intors la scoala, nu puteam evita asta. Fiecare zi, ora si fiecare secunda era ca un infern, trebuia sa evit privirile pline de mila, cuvintele pline de regret...tot ce imi amintea de cumplita pierdere.

Pentru binele sau pentru raul meu, am continuat sa lupt contra depresiei, si chiar a nebuniei.
Am reusit.
Insa, nu am inteles nici acum daca a fost un lucru bun sau nu, imi era usor atunci sa il simt aproape de mine, uneori ma trezeam noaptea, si ii simteam mirosul in camera...nu am povestit nimanui, dar cand l-am vazut insa la fereastra, am constientizat ca eram la limita...inebuneam. Mi-am impus sa uit, nu i-am mai rostit numele, pozele si hainele le-am pus intr-o cutie ce si astazi este sub pat, am evitat orice imi amintea de el...si, lucrurile s-au schimbat, nu am mai avut nici un moment iluzia ca este aproape de mine...nu imi doream cu adevarat asta, dar, era necesar.
Probabil acesta era purgatoriul pentru cele 6 luni in care am fost fericita.

Toti stiau ce s-a intamplat, sau cel putin ceea ce le povestise Alice.
Evitam sa vorbesc, atat cat puteam.
In incercarea de a oprii orice subiect legat de...Ingerul meu, intotdeauna spuneam:”a fost o iubire adolescentina, totul va trece curand”. Toti au fost uimiti, chiar raniti de raceala cu care spuneam asta. Dar, cei mai multi m-au crezut, si in cateva saptamani subiectul a fost definitiv inchis...sigur, familia mea, Aly si Jazz stiau adevarul...ei ma puteau auzi cum plangeam noptea, ma vedeau cum ma intind pe podea ghemuita ca o mingie si cum imi strigam durerea.
Trecusera trei luni...dar eu nu reusisem sa asimilez pierderea lui. Ma consola doar gandul ca in cateva saptamani aveam sa fiu departe de Forks...
Stiam ca sunt o lasa, dar nu puteam trai aici, fara cel pentru care in fiecare zi ma trezeam, zambeam...

In ziua absolvirii am hotarat sa merg din nou la cabana. Simteam nevoia sa imi iau la revedere de la ceea ce a insemnat 'noi'. Mi-am amintit, cu durere in piept, ca aveam atata nevoie de el...

Am coborat din masina si m-am apropiat plangand. In spatele usii, aceeasi imagine a ceea ce a fost, candva, refugiul nostru, m-a debusolat...pianul, inca se afla in acelasi loc, parca asteptandu-l sa apara si sa-mi cante....

Niciodata nu il voi uita, imi spuneam eu atunci. Nu-mi puteam aminti, dar nu imi permiteam sa uit, era o limita autoimpusa, ce adesea o incalcam, voit sau nu.
Viata mea nu va mai fi la fel, nu putea fi, dupa ce am avut totul si, am ramas doar cu amintirile. Niciodata.

Niciodata nu voi mai putea rade cu adevarat, nimic nu va avea aceeasi insemnatate ca inainte, nimeni ma va faca sa simt ceea ce simteam cu el...si nu voi mai iubi niciodata cu adevarat...Durerea din sufletul meu va fi mereu prezenta, ca o reflectie a ceea ce am fost, si ceea ce a ramas...

Era timpul sa schimb ceva, si sa incep o noua viata.
Intreaga zi mi-am amintit tot ceea ce am trait impreuna...si, acolo i-am spus 'adio'...
Bella lui, fata lui...ramanea acolo, sa se intalneasca si sa iubeasca Ingerul ei...sa ramana impreuna, doua umbre pierdute in nefiinta...

Cand am parasit Forks nu mai eram aceeasi Bella. Am ales sa ma prefac, decat sa infrunt durerea. Fara amintiri, fara lacrimi si fara el, imi repetam cand durerea incerca sa evadeze.
Am plecat in Miami, la o saptamana dupa ce scoala luase sfarsit.
Am mers la hotelul pe care Charlie si Renne il detineau.
Acolo a fost inceputul sfarsitului meu. Jacob.

Capitolul 12 (partea a ll-a)
Carlisle pov.


O vedeam pe Esme framantandu-si mainile de emotie. Miscarile bruste ii raspandeau mirosul prin toata incaperea. Nu eram absolut deloc atras de sangele ei, si al nimanui dealtfel, dieta "vegetariana" si autosugestia m-au ajutat sa inving monstrul ingrozitor...acum, sunt tot un monstru, dar unul ce-si ignora instinctele, ce a invatat sa se hraneasca cu sangele animalelor, ce-si doreste sa fie acceptat de familia sa.
Sub chipul inexpresiv, ascundeam temeri, sperante...imi doream sa ma poata iubii din nou si frumoasa mea fiica, si rebelul meu fiu...
Cum vor reactiona oare copii mei? Ce vor crede, vazandu-ma dupa mai bine de trei ani? Cum vor asimila teribila veste.
Tatal lor e vampir... o creatura deplorabila, un monstru, care condus de egoism, a batut la usa sotiei sale, implorandu-i iertarea. Dar oare, Rosalie si Edward, vor putea vedea dincolo de chipul palid, rece, trupul incredibil de puternic? Il vor vedea pe tatal lor?
- Se aude ceva, dragule? sopti dulcea mea sotie.
Vocea ei m-a facut sa tresar. Am asteptat ingrozit sa ajunga Rosalie, masina ei era aproape,o auzeam...m-am asezat langa Esme, asteptand-o pe fiica mea.
Nu mai puteam face nimic altceva, copiii mei vor decide.
-E aici, am spus.
Esme a oftat, vizibil emotionata.
Rose ajunsese, pasea grabit pe alee, scari...veranda...
- Mama, am ajuns, spuse ea deschizand usa.
- Aici scumpo, Esme mi-a zambit incurajator.
Cand a intrat in living, socul din privirea ei ma lasat fara grai.
- Mama...e, e tata, spuse privindu-ma intens.
- Rosalie, am spus, eu...
Tipa, ducandu-si mana a gura apoi. Daca puteam plange, sigur acum o faceam. Reactia fiicei mele trezea in mine, o durere crunta. Vroiam sa pot spune ceva, sa o strang in brate...ca un tata obisnuit, fara teama de a o rani. Stiam ca le pot face rau involuntar, o simpla strangere de mana ar zdrobi oasele degetelor... Dar, din privirea ei citeam respingerea. Asteptam inevitabilul, intotdeauna am stiut ca nu ma vor accepta.
- Eu, mama, spune-mi te rog ca nu visez, cuvintele ei mi-au redat speranta, e oare posibil, ma va accepta?
- Scumpo, e tata, putin diferit, dar el este.
In clipa urmatoare, Rose era langa mine, plangand.
- Fiica mea, frumoasa mea Rosalie.
- Tata, chiar tu esti.
Mi-a atins fata cu varful degetelor, simtind textura dura si rece a pielii mele, asa cum eu simteam caldura si moliciunea atingerii ei. Imi era usor sa ignor instinctele de pradator, acum, cand fiica mea ma strangea in bratele ei calde. Mirosul ei, imi era familiar, dar arsura din gat era prezenta. Usor de ignorat totusi.
- Dar cum e posibil, adica...esti palid, rece...ochii.
In timp ce Rosalie incerca sa inteleaga ce se intampla, motocicleta lui Edward se auzea pe sosea. Era aproape.
Am deschis gura sa-i explic lui Rose, cand am auzit o bubuitura. Edward. Fiul meu avusese un accident.
M-am blocat instantaneu, Esme si Rosalie ma priveau inmarmurite.
Nu trecusera decat cateva secunde.
- Edward...a cazut, a intrat in ceva, am soptit, privindu-le.
- O, nu, Edward, nu! tipa Esme.
Vocea imi era ingatuita, nu ma mai puteam misca. Nu as suporta ca fiul meu sa pateasca ceva. Fara sa stau pe ganduri, am urcat-o pe Esme in spate, iar pe Rosalie in brate. Am alergat cat de tare am putut. Simteam miros de sange...sangele lui Edward. Stiam asta.
Un rau de lacrimi n-ar fi de ajuns, o mie de lovituri repetate, insasi moartea...nu m-ar fi durut asa de tare, cum ma doare ceea ce vad.
Edward, zacea plin de sange, pe asfalt. Nu era nimeni langa el.
- Oh Dumnezeule! Striga Rose alerand spre el.
Esme, plangea, stergandu-i fruntea de sange.
Durerea era prea mare...ii auzeam inima batand slab, am scos telefonul si am chemat o ambulanta. De ce? De ce acum ma uit la fiul meu cum se lupta sa supravietuiasca...fara sa pot face ceva. De ce monstrul din mine inca ravneste la mirosul sangelui. De ce nu-mi pot ajuta fiul?
Pentru ca sunt vampir. Si de aceea nu pot face nimic sa-l ajut, mirosul sangelui, combinat cu arsura din piept, ar putea, intr-o secunda sa-mi demoleze autocontrolul...
Mi-am lasat trupul sa se piarda printre copaci, in timp ce sirenele ambulantei se auzeau tot mai aproape...
--------------------------------------------
Medicii din spital ma cunosteau, tot personalul stia ca eu sunt mort, asa ca am fost nevoit sa stau inchis in casa, sau ascuns in copaci, cand familia mea era la spital.
Au fost doua zile extrem de lungi...ma chinuia enorm gandul ca Edward nu are sanse de supravietuire, durerea fiicei si sotiei mele ma vlaguia...dar un singur lucru este de nesuportat...cererea pe care Esme si Rose mi-au facut-o: transformarea lui Edward in vampir...
Stiam ca nu va supravietui, stiau si ele, dar cum sa-mi condamn fiul? Ii salvez trupul in schimbul sufletului?
Va intelege ca asta e singura sansa? Ne va uri?
Mii de ganduri m-au chinuit...avalansa de motive, date de Rosalie, durerea lui Esme...lacrimile lor...au luat decizia in locul meu....
---------------------------------------

Nu am cerut explicatii in legatura cu plecarea. Am auzit vag despre asta...nici nu conta pentru mine acum...
Tot ce stiam este ca, odata ajunsi in Alaska, fiul meu va deveni vampir.
Zborul a fost tacut. Fiecare dintre noi reflecta asupra a ceea ce a fost si ce va fi...
Rosalie suferea emorm...fusese nevoita sa renunte la Emmet, la prieteni...la viata fericita pe care o avea. Plangea langa fratele ei, langa mama ei.

- E timpul Carlisle, spuse Esme mangaindu-i fruntea fiului nostru.
Ajunsesem in casa unde eu am locuit pana ce am fost capabil sa ma intorc in Forks. E o casa mica, ascunsa intre brazii mari ai padurii, ferita de locuitorii din Denali.
M-am apropiat de patul unde fiul meu zacea inert, mangaindu-i pentru ultima data pielea moale si calda. Apoi, m-am apropiat de gatul lui, muscand, raspandind in corpul lui venin...
Ma luptam cu o infinita dorinta. Sangele, sangele fiului meu. Am reusit insa sa ma opresc...am lasat o cantitate suficienta de venin in trupul lui. Venin ce, timp de trei zile l-a chinuit enorm, l-a schimbat usor, l-a ars...l-a facut sa urle, sa strige, sa implore moartea.
Durerea era prea mare, ii stapanea mintea si corpul, dar, cu toate astea clipa de clipa il imploram sa ma ierte...stiam ca, acum, cand transformarea era aproape de final auzea mai clar, intelegea ceea ce-i spuneam.

Nu mai dura mult.
Se zvarcolea din cauza veninului, inca cateva minute si va deveni vampir.
Am continuat sa ii vorbesc, sa ii implor iertarea pentru infernala durere la care il supusesem.
- Edward, te rog! Edward te rog, iarta-ma fiule!
Ce il rugam? Sa ma ierte ca l-am condamnat? Ca i-am rapit sufletul? Ca am facut din el un monstru?
Nu mai voiam nici un minut in care fata lui crispata de durere sa ma mai bantuie. Nu mai voiam asta.
- Carlisle! Mai dureaza mult? sopti Esme.
Eram scarbit de mine. Intreaga mea familie sufera, si, nu-i pot ajuta...
Ii auzeam inima dandu-si ultimele batai, mai erau doar cateva secunde...se va trezi in curand.
Am permis ca Esme si Rosalie sa ramana aici, bazandu-ma pe puterea ce-o capatasem in urma transformarii in vampir...
Pot influenta, schimba...anula, deciziile oricui doresc, aflat in apropiere. Acea persoana face ceea ce eu vreau, orice...Asa am sa fac cu fiul meu, voi decide in locul lui ca, mirosul sangelui, mamei si al surorii sale nu este deloc interesant, nu il atrage...
- Edward!
Vocea mi se stingea, asteptand sa deschida ochii. Nu puteam suporta asta.
- Fiule, o sa fii bine. Ma auzi, Edward? Te iubesc.
Cum puteam sa ii spun ca il iubesc cand era pe cale de a deveni un mostru infricosator cu ochii rosii. Cum?
- Edward…sopti Rosalie.
Se auzi o ultima bataie a inimii sale...Transformarea luase sfarsit.
M-am concentrat sa-l fac sa ignore arsura si setea ce le simtea acum.
Asa cum ma asteptam, a deschis brusc ochii...erau devastator de...rosii, calmi, atenti. A intors brusc privirea spre mine, oare ce crede acum?
- Tata, chiar esti aici? Nu am avut halucinatii? spuse el cu o voce atat de moale, ca o catifea...ca a unui inger.
- Da sunt aici – acum si pentru eternitate.
- Ma arde...gatul...
- Fiule, trebuie sa vorbim, a trebuit sa...oh, Edward...fiule tatal tau este vampir, acum si tu...sopti Esme plangand.
Il vedeam cum incearca sa ramana calm, incredibil...
Se scurgeau cateva minute...probabil acum incerca sa asimileze vestea, era totusi ciudat de calm pentru un vampir nou-nascut, eu nu am fost asa...
- Vreti sa taceti o secunda? Vreau sa ma gandesc.
Am ramas uluit, la fel si Esme si Rose.
Nu vorbisem absolut deloc, nici unul dintre noi...
- Fiule, nu am spus nimic, il vedeam cum se incrunta, cum pare socat.
Intr-o miime de secunda se intoarse spre Rosalie.
- Nu sunt nebun Rose.
Am inghetat...e oare posibil? Edward citeste ganduri? O alta explicatie nu exista, vampirii nu se imbonlavesc, nu inebunesc...
- Dar nu am spus nimic, murmura Rosalie socata.
- Edward, auzi ceea ce gandim noi fiule? Le auzi acum pe mama si Rosalie? am spus apropiindu-ma de el.
- Ce tot spui acolo, adica eu sunt vampir? Am puteri magice?
- Da Edward, era singura solutie, iarta-ma....scuzele sunt inutile acum, stiu...
- Unde este Bella?
Intrebarea lui m-a surprins, ce as putea sa-i raspund?
Suspinul lui Esme l-a facut sa fie nelinistit, isi muta privirea de la unul la celalalt, luand pozitia de atac in fata mea.
M-am concentrat sa il fac sa uite ca e nervos, sa ignore setea, pregatindu-ma sa il imobilizez in cazul in care ma va ataca.
- Unde e Bella mea? Strigatul sau ii arata adevarata durere, nu setea conta acum pentru el, ci ea...Ingerul lui...

ANUNT!!!
Sriu un nou fic: 'STROPI DE FERICIRE INTRE RAURI DE LACRIMI'
Descrierea e gata, astept parerile voastre...kisses.
Link'ul: http://sfrl-fanfic.blogspot.com

Povestea mea...si a lui Alex...

Zodia: fecioara

Aş vrea: sa pot sterge toata suferinta si durerea cu un zambet...

Păstrez: amintirea primului sarut.

Mi-aş fi dorit: sa pot zbura.

Nu-mi place: sa fiu mintita, mai ales de persoanele importante din viata mea.

Mă tem: de moarte.

Aud: sunetul facut de ploaie.

Îmi pare rău: când supăr pe cineva, cand imi descarc furia pe persoane nevinovate...

Îmi place: sa stau pe intuneric si sa-mi las mintea sa exploreze...

Nu sunt: atat de rece pe cat par.

Dansez: nu...

Niciodată: sa nu urci pe motor fara casca si echipament special.

Par: greu de multumit si aroganta...uneori.

Plâng: des, mai mereu.

Nu-s întotdeauna: atenta la detalii...esentiale uneori.

Nu-mi place de mine: când resping lumea exterioara dormitorului meu.

Sunt confuză: când cineva ma priveste insistent.

Am nevoie: sa inteleg ca totul are un rost, ca viata ne ridica si ne coboara...

Ar trebui: să gandesc pozitiv.

Dacă eram un anotimp eram: vara.

Dacă eram o lună, eram: august...

Dacă eram o zi a săptămânii, eram: duminica...

Dacă eram un animal marin, eram: delfin, sunt atat de inteligenti.

Dacă eram un animal de uscat, eram: o caprioara.

Dacă eram o virtute, eram: modestia.

Dacă eram o planetă, eram: Pluto...e departe...si rece.

Dacă eram un lichid, eram: o lacrima, pe obrazul unui Inger.

Dacă eram o piatră, eram: jad.

Dacă eram un metal, eram: aur.

Dacă eram o pasăre, eram: acvila.

Dacă eram o plantă, eram: trandafirul.

Dacă eram o stare a vremii, eram: ploaia.

Dacă eram un instrument, eram: pianul.

Dacă eram un sentiment, eram: iubirea.

Dacă eram un sunet, eram: sunetul valurilor sparte la mal.

Dacă eram un cântec, eram: 'Te puedo escuchar', Anahi.

Dacă eram un film, eram: 'Twilight'...dar si 'A walk to remember'...

Dacă eram un serial, eram: 'Tehnici esentiale de supravietuire', daca e serial...

Dacă eram un oraş, eram: Tokyo

Dacă eram un gust, eram: dulce-amar.

Dacă eram o aromă, eram: cea de vanilie.

Dacă eram o culoare, eram: negru...e atat de elegant...

Dacă eram o parte a corpului, eram: ochii.

Dacă eram un personaj de desene animate, eram: Dexter.

Dacă eram o formă, eram: cerc.

Dacă eram un numar, eram: 3.

Dacă eram o maşină, eram: prefer motocicletele dar, Golf GTI, e ok.

Dacă eram o haină, eram: o rochie de in...alba.

Nu am primit de la nimeni leapsa, dar e o chestie super...am scris pentru a va arata o parte din personalitatea mea...
Acum va scriu povestea mea de iubire cu Ingerul meu...

Aveam 15 ani...o pustoaica plina de energie, pasionata de motoare, viteza...imi placeau serile cand se strangeau toti prietenii in fata blocului si vorbeam despre...orice...De obicei baietii veneau cu motoarele si noi, fetele animam serile cu tinute sexy si rasete...
Intr-o seara, un amic a venit cu alti doi baieti, i-a prezentat ca fiind frati, Alex si Mihai. Alex avea 17 ani, iar Mihai 19...mi s-au parut de treaba... In fine, au urmat alte seri, Mihai a adus-o pe iubita lui...si Alex nu mai venea, eram ciudat de nervoasa, nu stiam atunci de ce. Cand mi-am facut curaj sa intreb ce e cu el de nu vine, Mihai a spus "Ei...nu poate neglija pe nici una dintre cele...doua, sau trei iubite"...m-am blocat, doar am inganat un "oh" si am ramas tacuta...era ciudat, ma simteam dezamagita, cand l-am vazut prima oara parea plictisit si atent...atent la detalii, studia in amanunt totul, si de cateva ori l-am surprins fixandu-ma cu privirea minute intregi...eram flatata, stiam ca e frumos, al dracu' de frumos...dar trei, adica...totusi. Alex era inalt, suplu, avea corpul bine lucrat, nu pachetele de muschi, dar suficient, parul negru si cret, fata fina...si ochii...oh ochii...verzi, o nuanta minunata, verde crud. Arata minunat, el brunet, cu ochii aceia, visul oricarei femei...visul meu in orice caz.
Au urmat seri in care venea, ne tatonam reciproc pana cand mi-a spus, "auzi Oana, fara sa lungim ceva ce va avea cu siguranta acelasi rezultat, vrei sa iesi cu mine"...oau, am ramas fara cuvinte, "unde", i-am spus..."pai, ma gandeam la o plimbare...", "fara motor" spuneau prietenii nostri dandu-si coate. Eu il priveam sperand sa inteleg daca totul chiar se intampla, el a zambit si m-a luat de mana...de atunci, asa au fost trei ani...de vis, ne iubeam mult, la inceput eram geloasa pe fetele ce i se ofereau pe tava, dar...cu timpul am inteles ca pe el nu-l interesau...deloc, ma iubea...mult.
Un an ne intalneam ori pe la mine, ori la el, dar apoi s-a mutat la mine acasa, oricum eu stateam singura, intr-un apartament mare. Parintii nostri ne-au sustinut atat moral, cat si financiar. Atunci mi-am si inceput viata sexuala, el a fost primul barbat din viata mea. Singurul.
La 18 ani, Alex a primit de la parinti (si ai mei si ai lui) o motocicleta Kawasaki Ninja, era minunata, verde cu negru...a indragit-o mult. Totul era perfect...mergeam la munte,la mare...eram tot timpul impreuna.
In iulie, anul trecut am fost la mare...Era o seara calda, el era obosit, nu drumul era cauza, din cate imi povestise el manevrarea unui motor necesita multa concentrare si incordare, am ajuns in fata casei si i-am zis sa intram. Dar a refuzat, avea cateva cadouri pentru parintii lui si se simtea vinovat ca nu petrecea suficient timp cu ei. Atunci un sentiment ciudat m-a cuprins…era teama, nesiguranta…groaza, stiam ca ma port prosteste, si i-am zambit, nu vroiam sa creada ca sunt atat de paranoica. A pornit motorul si un fior mi-a taiat pieptul. Zambetul de “noapte buna” mi-a iesit ca o grimasa…m-a sarutat si mi-a spus “Te iubesc”, i-am raspuns si eu mecanic, eram prea tulburata…apoi a spus: “Noapte bună îngerule. Îmi pare rău…” si a accelerat…fara sa-si puna casca insa…am strigat “Casca Alex…” dar nu am auzit decat motorul indepartandu-se. Am intrat in casa incercand sa imi revin, eram singura, deci nu aveam cui sa-i impartasesc acel sentiment. Mi-am facut un dus scurt si eram gata de somn…apoi a urmat un telefon…Alex avusese un accident…cazuse… era in coma profunda. Fratele lui a venit si m-a luat la spital...eu, eram in stare de soc...
Au urmat 2 zile de agonie, apoi…s-a intors in Rai. Invinuit de accident a fost...el, dar nu cred ca un proprietar de Bmw, beat, dar cu bani...era prea lucid cand l-a lovit in plin...asta e, coruptia din Romania, o mita consistenta pentru o viata.
L-am iubit si il iubesc mai presus de orice. Apropiatii mei o numesc “iubire bonlava” dar e oare bonlava iubirea pentru un Inger? Pentru singura fiinta ce mi-a fost alaturi in orice moment? Pentru cel ce imi aducea cate o floare…cel ce nu m-a jignit nici in gluma? Nu…eu nu cred ca e…e ai mult ceva ce am nevoie, nu as fi capabila sa ma trezesc dimineata fara sa-i multumesc lui Dumnezeu ca mi-a trimis un inger…chiar si pentru trei ani doar. Mi-a lasat amintirile totusi…un lucru bun intr-un abis negru…
Si da…viata e o tarfa de ultima speta, cu care ai de ales insa…Poti folosi, ori nu prezervativ. Eu am ales sa nu-l folosesc…si iata rasplata ei. Scuzati-mi cuvintele…dar asa consider eu rahatul asta numit “VIATA”…
A trecut aproape un an de atunci…un an de suferinta, durere… eram doar eu si durerea mea. Nu am trecut nici acum peste asta, rana mea e inca vie, sangereaza si e departe de a sa vindeca. In acest timp m-am izolat, nu am facut nimic, doar am scris "My angel", am vazut ca-mi place...si am de gand sa mai scriu inca un fic...
Sper ca nu v-am plictisit...

Capitolul 12 (prima parte)
Bella pov.

Simteam cum, totul se naruie in jurul meu, viata, viitorul, fericirea...mi se scurg printre degete...cu fiecare clipa ce trece se risipeste si palatul de cristal ce-l creasem alaturi de Edward in jurul iubirii noastre...
Il priveam in tacere, cum, sta nemiscat pe patul de spital, si inca nu credeam ca el...ca e baiatu' meu acesta.
Vedeam cum, fiecare clipa ce trece, il seaca...cum viata ii paraseste trupul infrant, conectat la aparate ce-l fortau...ce-l mentineau...
Era asa de doua zile...nu a deschis ochii nici o secunda, nu a reactionat...
Doua zile in care am stat langa el...i-am vorbit, i-am descris tot ceea ce inseamna pentru mine...noptile de pasiune, diminetile in care ma trezeau sarutarile lui, zlele de vis ce mi le-a oferit...totul, de cand a patruns in viata mea si pana in prezent...
Dar el nu-mi raspundea...
Unde e zambetul ironic si jucaus ce-i lumina chipul, acum palid si patat de rani? unde-i scanteia focului verde din ochii sai, acum inchisi? unde-i sunt suvitele de bronz, acum acoperite de bandaje?
- Unde esti tu iubitul meu...mult prea iubitul meu Edward? am soptit cu vocea ragusita.
Cum poate Dumnezeu sa mi-l ia, cum poate fi curmata viata sa? ma intrebam obsesiv...
Aproape de rasarit, oboseala m-a infrant. Am stiut asta din primul moment...stiam pentru ca era o lumina puternica in jurul meu, ceva ce nu vezi niciodata in Forks, si pentru ca Edward imi zambea timid din umbra unui cedru, ce deschidea padurea intunecoasa.
- Edward, am soptit intinzand mana spre el.
Ii vedeam acum fata chinuita, devastata de suferinta la auzul vocii mele. L-am strigat inca o data, dar aceeasi liniste persista...
Usor pasii l-au purtat spre adancul padurii, inlantuindu-ma cu aceeasi privire pustiita. Incet, ochii mei il zareau tot mai greu...tot mai departe, dar abia atunci am resimtit schimbarea...lumina sa preschimbase in intuneric, un intuneric sumbru...Stropi reci ma loveau fara incetare.
- Edward, Edward, unde esti? strigam disperata.
Nimic in schimb, doar tunete asurzitoare.
Am realizat apoi ca plecase luand cu el si lumina...si speranta...lasandu-mi doar intunericul.
M-am prabusit pe pamantul rece si ud, plangeam, imi eliberam durerea...si Cerul, era acolo, cu mine...martor si partas, plangea cu mine...jelea ingerul ratacit in padurea intunecoasa...singuratica si neagra...
Cand am deschis ochii...durerea infinita ce o simteam in vis...era si acum in sufletul meu...
Alte valuri de lacrimi curgeau pe obrajii mei, ochii ma dureau, corpul meu era amortit...doar il priveam si asteptam sa isi revina, sa deschida ochii si sa mergem acasa. Am auzit usa salonului deschizandu-se si o mana calda mi-a mangaiat parul.
- Oh, Edward, sopti Rosalie plangand.
- Hai acasa surioara, spuse Emmet apropiinbu-se de scaunul meu.
- Nu, am soptit.
- Bella, familia Cullen pleaca din Forks...acum, trebuie sa mergem acasa, spuse Emmet plangand si el.
Mintea mea refuza sa asculte, de ce nu inteleg sa ma lase in pace? vreau sa stau aici, cu el...
- Bella s-au intamplat cateva lucruri in astea doua zile, hai te rog afara sa vorbim.
Am intins mana si i-am mangaiat fruntea ingerului meu, apoi bratele puternice ale lui Emmet m-au ridicat din scaun, si m-au purtat spre holul spitalului. Nu simteam nimic, vedeam vag agitatia din jurul nostru, chipurile prietenilor nostrii, cei din Seattle, Tanya, Mike...colegi de scoala...toti ma priveau cu mila cum ma agatam de Emmet pentru sprijin. Nimeni nu spunea nimic, privirile lor transmiteau durerea ascunsa in suflet.
Din multimea adunata si-a facut loc Esme, cu ochii rosii si fata fara nici o expresie...
- Bella, scumpo, spuse ea imbratisandu-ma strans.
- Nu...nu-l, nu mi-l lua Esme, am soptit.
- Nu mai putem amana, e singura lui sansa.
Simteam durerea din glasul ei, dar vorbele ei aveau un alt sens...stiam asta, era ca si cum stia ceva...ceva ce eu, nu...
- Avionul e pregatit, plecam in 30 de minute...imi pare asa de rau Bella, isi lua privirea din ochii mei, Emmet...aveti grija de voi.
Ma uitam la Emmet cum plange...era si el devastat de vesti, ca si mine...
Intelegeam ca totul este spre binele lui Edward, dar...de ce nu ii pot insoti? de ce ma lasa aici singura...de ce?
- Esme...unde?, nu imi face asta, nu voi suporta...te implor Esme, am spus prabusindu-ma pe gresia rece...



Autor pov.

Asa se incheie capitolul numit "POVESTE DE IUBIRE" din viata celor doi frati Swan...
Ea, inconstienta, infranta de atata suferinta, nu si a putut privi Ingerul plecand spre o destinatie...necunoscuta, spre un loc ce-l va schimba...definitiv.
El, puternicul si vesnicul zambaret, plange acum in locul unde iubita sa i-a spus "ADIO, FI FERICIT"...Rosalie il parasise...fara explicatii...fara ezitare...
Se aveau acum doar unul pe altul, iubirea disparuse brusc din vietile lor...

Mai era si familia Cullen care, in ciuda roluli bine jucat...suferea enorm.
Edward, chiar si inconstient fiind, resimtea lipsa ei...martore erau lacrimile ce-i cadeau pe obrajii raniti...
La capul lui plangeau doua femei...
Mama, distrusa de ceea ce i se intamplase fiului ei, chiuita si de durerea fiicei ei...impovarata de decizia ce le va schimba definitiv destinele. Isi cerea iertare, prin lacrimi, si fata de ceea ca le facuse si lui Emmet si Bellei, ii lasase in Forks, fara explicatii, indurerati, chinuiti. Stia ca o vor ura...dar asa e cel mai bine...timpul va decide in locul lor...destinul le va reda, iubirea...
Era si frumoasa Rosalie, langa fratele ei, departe insa de iubitul ei...Alesese sa-l paraseasca, pentru binele lui, isi repeta mental...spera sa o ierte pentru raceala, falsa, cu care il parasise. Insa doar ea stia ca mintise, ea si familia ei...ei, nu...Emmet si Bella fusesera supusi deciziei implacabile de a-i vedea ultima oara, pe cei ce-i credeau a doua familie, familia Cullen...
Mai era acolo si...Carlisle, tatal ce spera sa-si vada fiul in seara accidentului, spera sa le explice motivul pentru care...exista, refuza sa se conidere "in viata", vroia sa afle si copii sai...ceea ce este el. Acum...plangea fara lacrimi...era, cel mai devastat de decizia luata...stia ca, pentru fiul sau nu e o alta sansa de salvare, dar...cum ii poate salva trupul, luandu-i sufletul?
Spera ca Edward sa-l ierte...asa cum au facut-o Esme si Rosalie...spera sa vada si el motivul din spatele deciziei...

Acum, destinele tuturor depind de...transformarea lui Edward...transformarea lui in vampir, de catre tatal sau...tot vampir...

O mica parte din capitolul 12...
Va scriu asta ca multumire pentru incurajarile voastre...va multumesc fetelor...


"Aproape de rasarit, oboseala m-a infrant. Am stiut asta din primul moment...stiam pentru ca era o lumina puternica in jurul meu, ceva ce nu vezi niciodata in Forks, si pentru ca Edward imi zambea timid din umbra unui cedru, ce deschidea padurea intunecoasa.
- Edward, am soptit intinzand mana spre el.
Ii vedeam acum fata chinuita, devastata de suferinta la auzul vocii mele. L-am strigat inca o data, dar aceeasi liniste persista...
Usor pasii l-au purtat spre adancul padurii, inlantuindu-ma cu aceeasi privire pustiita. Incet, ochii mei il zareau tot mai greu...tot mai departe, dar abia atunci resimtit schimbarea...lumina sa preschimbase in intuneric, un intuneric sumbru...Stropi reci ma loveau fara incetare.
- Edward, Edward, unde esti? strigam disperata.
Nimic in schimb, doar tunete asurzitoare.
Am realizat apoi ca plecase luand cu el si lumina...si speranta...lasandu-mi doar intunericul.
M-am prabusit pe pamantul rece si ud, plangeam, imi eliberam durerea...si Cerul, era acolo, cu mine...martor si partas, plangea cu mine...jelea ingerul ratacit in padurea intunecoasa...singuratica si neagra"