My angel

Capitolul 13
Bella pov.


Imi plimbam privirea prin camera ce, pana acum trei zile, era locul meu fericit...asa il numeam...noi, eu si el, acum am ramas singura, pustiita si sfasiata in mii si mii de bucati, separate si ce nu-si pot gasii acum locul, si nici vointa de a mai forma un intreg.
Ma simt de parca o gaura adanca imi invadeaza trupul, un abis negru ma acapareaza, si in fiecare clipa scursa, pierd orice farama de speranta...legaturile mele cu lumea exterioara s-au naruit...AM MURIT, ODATA CU EL, ODATA CU INGERUL MEU...
Corpul imi devenise inert, ma miscam inainte si inapoi, cu bratele stranse in jurul genunchilor, nu gaseam nici o modalitate de a-mi infrana depresia, nu vroiam, ori nu puteam...nici eu nu stiu, sunt constienta doar de o realitate devenita insusi Infernul...realitatea mea, viata mea fara el, de acum inainte.
Stiam ca nu il pierdusem doar pe Ingerul meu, imi pierdusem speranta, visele...viitorul, propria-mi viata gravita in jurul lui Edward...si odata disparut Soarele, nimic nu-mi mai poate reda lumina...m-am lasat, voit, sa alunec in bratele durerii, a lacrimilor si al amintirilor, singurele ce-mi demonstrau ca totul a fost aievea, dar ca, acum castelul meu de cristal s-a sfaramat in mii de bucati...
- Edward, Edward, ce-mi faci acum? Cui ma lasi iubire?
Am strigat mangaind perna lui, era fina si imbibata cu parfumul dulce si suav al sau.
- Bella, vom merge impreuna mai departe. Vocea groasa a lui Emmet venea din dreptul usii, a pasit usor spre pat, inclinandu-se pentru a-mi saruta fruntea.

Nu erau multe de spus in afara de asta. Drama pe care am trait-o amandoi ne omora din interior in exterior. M-am afundat in bratele sale, dorindu-mi sa scap de aceasta lume, sa uit de tot...sa mor, sa fiu din nou a lui. Dar, chiar si asa traiesc, durerea sufleteasca nu imi poate garanta moartea, dar clipa de clipa o voi implora...in schimbul unui suflet viu, dar sfasiat.

Am stat ore intregi in bratele lui Emm, nu aveam nici o dorinta de a face altceva. Ma luptam cu valurile de amintiri ce amenintau ca ma vor distruge, dar imbratisarea puternica a fratelui meu, imi amintea ca nu puteam sa las intunericul sa o faca. Edward a luat cu el cele mai pretioase lucruri din viata din mea, totul din mine...dar, mai erau motive, sentimente, pentru care trebuie sa raman la suprafata.

Am avut dorinta, de a ma uni cu el. Intr-un moment de durere absoluta, clipa cand m-am trezit pe patul de spital si am aflat ca au plecat, ca Edward murise si l-au dus departe pentru a-l inmormanta, mi-am dorit sa scap de toate aceste lucruri, mi-am dorit sa mor...dar atunci l-am vazut pe Emmet, distrus si el de plecarea lui Rosalie, pe tata ducand-o in bratele sale pe mama ce plangea, parintii nostrii erau pierduti in aceeasi suferinta, in acelasi chin, ca si noi...atunci, am inteles totul. Edward a fost viata mea, iubirea mea, dar nu imi pot parasi familia, nici nu vreau sa o fac.
Inima mea a fost distrusa, dar stiu ca a mai ramas ceva in pieptul meu. Percepeam bataile slabe, pulsul prin venele mele, dar, chiar si asa, nu sunt sigura ca mai exista ceva in mine care sa-mi aminteasca de vechea Bella...de mine insami.

Sase luni mai tarziu...

Nu imi amintesc nimic in afara de suferinta...

Cu toate astea, cu el sau fara, timpul a trecut. Dupa tot ceea ce a urmat, in ziua in care m-a parasit, inima mea s-a rupt, motivele pentru care am ales sa-mi continui viata au fost doar Emmet si parintii mei.
La cateva zile dupa moartea sa, am mers la cabana. Singura, nimeni nu a stiut. Aveam nevoie sa fiu acolo, unde m-am daruit lui pentru prima data.
Totul era intact, penele, hainele imprastiate pe jos, petalele uscate...paharele si sticla nedesfacuta de sampanie...totul, acoperit de un strat fin de praf.
M-am prabusit in fata semineului, si am lasat lacrimile sa evadeze...
Imi aminteam sarutarile, noptile de pasiune, visele noastre...
Imi aminteam de visele noastre...eu, imbracata in alb, iar el ma astepta zambind la altar, am visat ca terminam liceul, apoi colegiul impreuna, zile de Craciun impreuna si aniversarile familiei... viata ce am fi avut-o...
Atatea lucruri care nu s-au intamplat si nu se vor intampla niciodata.
Nu stiu cat am fost treaza sau am visat, mintea mea refuza sa accepte realitatea.
Emmet m-a gasit doua zile mai tarziu. Totul era atat de confuz: Renne, Charlie, doctori, Alice si Jazz, toate se invarteau in jurul meu ametitor, dar singurul lucru pe care il puteam rosti era “Edward nu mai e!”
Doua saptamani mai tarziu m-am intors la scoala, nu puteam evita asta. Fiecare zi, ora si fiecare secunda era ca un infern, trebuia sa evit privirile pline de mila, cuvintele pline de regret...tot ce imi amintea de cumplita pierdere.

Pentru binele sau pentru raul meu, am continuat sa lupt contra depresiei, si chiar a nebuniei.
Am reusit.
Insa, nu am inteles nici acum daca a fost un lucru bun sau nu, imi era usor atunci sa il simt aproape de mine, uneori ma trezeam noaptea, si ii simteam mirosul in camera...nu am povestit nimanui, dar cand l-am vazut insa la fereastra, am constientizat ca eram la limita...inebuneam. Mi-am impus sa uit, nu i-am mai rostit numele, pozele si hainele le-am pus intr-o cutie ce si astazi este sub pat, am evitat orice imi amintea de el...si, lucrurile s-au schimbat, nu am mai avut nici un moment iluzia ca este aproape de mine...nu imi doream cu adevarat asta, dar, era necesar.
Probabil acesta era purgatoriul pentru cele 6 luni in care am fost fericita.

Toti stiau ce s-a intamplat, sau cel putin ceea ce le povestise Alice.
Evitam sa vorbesc, atat cat puteam.
In incercarea de a oprii orice subiect legat de...Ingerul meu, intotdeauna spuneam:”a fost o iubire adolescentina, totul va trece curand”. Toti au fost uimiti, chiar raniti de raceala cu care spuneam asta. Dar, cei mai multi m-au crezut, si in cateva saptamani subiectul a fost definitiv inchis...sigur, familia mea, Aly si Jazz stiau adevarul...ei ma puteau auzi cum plangeam noptea, ma vedeau cum ma intind pe podea ghemuita ca o mingie si cum imi strigam durerea.
Trecusera trei luni...dar eu nu reusisem sa asimilez pierderea lui. Ma consola doar gandul ca in cateva saptamani aveam sa fiu departe de Forks...
Stiam ca sunt o lasa, dar nu puteam trai aici, fara cel pentru care in fiecare zi ma trezeam, zambeam...

In ziua absolvirii am hotarat sa merg din nou la cabana. Simteam nevoia sa imi iau la revedere de la ceea ce a insemnat 'noi'. Mi-am amintit, cu durere in piept, ca aveam atata nevoie de el...

Am coborat din masina si m-am apropiat plangand. In spatele usii, aceeasi imagine a ceea ce a fost, candva, refugiul nostru, m-a debusolat...pianul, inca se afla in acelasi loc, parca asteptandu-l sa apara si sa-mi cante....

Niciodata nu il voi uita, imi spuneam eu atunci. Nu-mi puteam aminti, dar nu imi permiteam sa uit, era o limita autoimpusa, ce adesea o incalcam, voit sau nu.
Viata mea nu va mai fi la fel, nu putea fi, dupa ce am avut totul si, am ramas doar cu amintirile. Niciodata.

Niciodata nu voi mai putea rade cu adevarat, nimic nu va avea aceeasi insemnatate ca inainte, nimeni ma va faca sa simt ceea ce simteam cu el...si nu voi mai iubi niciodata cu adevarat...Durerea din sufletul meu va fi mereu prezenta, ca o reflectie a ceea ce am fost, si ceea ce a ramas...

Era timpul sa schimb ceva, si sa incep o noua viata.
Intreaga zi mi-am amintit tot ceea ce am trait impreuna...si, acolo i-am spus 'adio'...
Bella lui, fata lui...ramanea acolo, sa se intalneasca si sa iubeasca Ingerul ei...sa ramana impreuna, doua umbre pierdute in nefiinta...

Cand am parasit Forks nu mai eram aceeasi Bella. Am ales sa ma prefac, decat sa infrunt durerea. Fara amintiri, fara lacrimi si fara el, imi repetam cand durerea incerca sa evadeze.
Am plecat in Miami, la o saptamana dupa ce scoala luase sfarsit.
Am mers la hotelul pe care Charlie si Renne il detineau.
Acolo a fost inceputul sfarsitului meu. Jacob.